Aș da orice să știu ce e în ea acum. Aș da orice să schimb ce e în ea acum. Dac-ar exista o cale să-i vâr și ei niște zori roz în interior, dacă Universul ar face undo la toată istoria ei de viață și i-ar da o nouă șansă, dacă, dacă, dacă… E doar o privire goală dintr-un înăuntru care se golește trist, dar sigur.

Stau cu ea, încerc să nu mă exprim, în niciun fel, când văd sincopele și mă rog ca ea să nu se simtă prost. Habar n-am dacă, în toată acțiunea noastră, ea percepe că nu mai înțelege. Deși, dacă am învățat ceva în anul ăsta de când e aici, este că egoul, prietenul ăsta care ne însoțește toată viața și care ne faultează constant că suntem insuficienți sau mici sau că nu contăm, nu se topește o dată cu atrofierea creierului. E mai aproape de carne decât mi-am imaginat.

Dacă aveam vreun dubiu că rasa umană va continua să existe, nu mai am. Va mai trece mult până ne vom ridica toți deasupra scuipatului, fizic sau virtual, asupra altuia. Până vom începe să ne aducem ochii, plecați să cerceteze și să eticheteze curios și murdar alte vieți, în interior, acolo unde sunt atâtea de aflat și de spălat și de experimentat și de făcut. M-am liniștit cu conspirația extincției. Nu are cum să se întâmple. Mai e mult de muncă.

În acest moment, deși gestul este pentru Sett, îmi iau atâta adrenalină din stări, e o 'benzină' care mă duce mai departe, și mai departe, tot mai departe, în niște profunzimi ale bucuriei cum nu credeam că există. Nu cu umflat de pene în ego, dar vocal, ca să inspir. E o linie fină între a ajuta și a te împăuna cu gestul și a ajuta și a trăi o emoție curată de beatitudine. E responsabilitatea fiecăruia să-și curețe actul de scame.

Ca și cum timpul nu i-a luat și pe ei mai departe, atâta amar de vreme am privit oamenii doar prin fantele mici și înguste ale unor timpuri vechi, ca și cum i-am înghețat în acele timpuri cu totul. Dar oamenii se primenesc, se transformă, iar eu descopăr cu uimire și plăcere că încep să văd oameni și să nu mai văd etichete.

Eu nu mi-am tratat oamenii niciodată ca pe niște halte în drumul meu. În naivitatea mea, mereu am imprimat eternul în oameni, lucruri, situații, în speranța că ei vor fi acolo cu mine mereu. Utopic si prostesc, chiar nesănătos, mi-a arătat viața. Dar eu tot n-am învățat. Deși nu atârn de glezna nimănui, deși nu opresc pe nimeni din plecare, nu mai manipulez, nu mai cer, fiecare plecare m-a durut în doli emoționali mult peste unitățile astea de măsura a durerii fizice. Și am rămas în urma plecării descumpănită, retrăind abandonul ăla primar.