Și dacă fac o petiție, și dacă mă rog eu mult și apăsat, Universul ăsta n-o să plece urechea la ruga mea și n-o să mă creadă pe cuvânt că eu simt că de-abia am deschis ochii, că-s nouă, prospătură, de abia încep să mă prind cum se mănâncă viața asta și cum se simte și cum se trăiește. Am doar câțiva anișori, grosul ăla de 40 a fost așa, o pregătire de lansare, o bătută pe loc, un joc de glezne de încălzire, eu de abia acum pășesc cu adevărat, câteodată încă-n străchini, dar de multe ori pe drumul ăla mișto și aliniat cu adevărat mie, ființei.

I-am pus în cârcă toate angoasele mele, toată revolta mea, toată stările mele de dramă erau rezultante ale prezenței ei la mine și ale răscolirii unui interior ce doar mi se ferise de ochi, dar nu se vindecase niciodată. Femeia asta, care s-a micit îngrozitor în anul ăsta, a stârnit în mine atâtea furtuni și atâta praf mi s-a pus pe ochi, că am căzut în capcana faptului care-mi valida că am dreptate să fiu supărată pe ea. Mă uit la ea și nu văd decât o umbră din femeia care era. Pe umbra asta sunt eu înverșunată?! Pe ea o săgetez întruna și-o fac responsabilă pentru toate?! Giiiz, cât de oarbă pot să fiu!

Înghiontită de împrejurări, eu am decis că nu-s iubibilă cândva și am făcut tot ce-am putut, dintr-o inconștiență grosolană, să nu fiu iubibilă nici mai târziu. Mi-am pus straturi de aroganță, când de fapt mi-era frică să nu par slabă și deci neiubibilă, m-am făcut puternică și mi-am pus coajă peste coajă peste coajă ca să nu mai ajungă nimeni la sâmburele meu unde eram vulnerabilă, dar eram eu.

Eu mă știu, când ceva îmi activează o stare de părere de rău, de strângere de inimă, fac ce fac și scot de prin toate sertarele mele și alte păreri de rău sau strângeri de inimă și, după ce le termin p-ale mele, mai culeg și de prin jur altele pe care le iau la pritocit.

Zilele astea, sincronicitate sau nu, am dat numai peste cauze bune, peste oameni care se zbat, care fac valuri ce le depășește pătrățica, care au puterea să dizloce niște energii extraordinare și să miște munți, doar ca să facă un bine, să întindă o mână. Doamne, câți sunt, dar doamne, cât de mare e mulțimea aia care trece peste ei, tropăind a nepăsare, având în buzunarele inimii doar grija pentru ei, pentru ziua lor de mâine.

Statul cu ochii pe foc, privitul micilor limbi portocalii care își ițesc capetele de sub buturugi, îmi dă un pic de mistic, de ancestral, de străvechi și de necunoscut. Și mă pătrund total și dintr-odată spusele lui Sadhguru: de fapt, nu știm nimic. Nu știm ce e focul, ce e apa, ce e totul și orice ne înconjoară.