Cele 26 secunde înregistrate mi-au tăvălit 48 de ani de credință tâmpită. Incredibil de cât de puțin timp e nevoie să înțelegi cea mai mare taină a acestei lumi, iubirea, cu nuanța ei de cel mai mare preț, iubirea de mamă. Mă opresc aici, nu există cuvinte omenești să cuprindă ce intensitate s-a petrecut între noi două în câteva secunde. Secunde care mi-au schimbat viața. Mi-a explodat în fiecare celulă din corp și m-a înfiorat adânc mângâierea asta. Cred că doar grija să nu cumva să-i tulbur starea, m-a oprit din urletul care s-a pornit în mine. Cine a trăit agonie și extaz suprapus, în fix aceleași secunde, știe ce vorbesc.

Când mă las furată de mirajul victimizării, mă doare ca dracu', exact la fel ca atunci când, puiuc fiind, mi-am dezgolit pieptul naiv în asteptarea iubirii și-am primit o nepăsare cruntă. Și cum mă prind că doar așa, doar rupându-mă în bucăți, am fost capabilă să mă reașez așa cum trebuia, să mă fac plină si completă și să prind sensul ăsta cu tot ceea ce sunt. Nu-mi lipsește nimic, nu mi-a lipsit niciodată, mama a fost doar cea care mi-a dat un brânci vârtos să mă sparg si să mă desfac si să las să moară părerile înguste cu care am crescut, crezând ca n-aș fi, că d-aia n-am primit. Nope, SUNT, acolo dedesubt, sub răni și coji și scoarță, mereu am fost completă.

Am închis ușa multor oameni doar pentru că EU am decis în mine cine sunt ei. Nu neapărat că ei chiar ar fi (fost) așa. Dar când pui ditamai sigiliu pe cineva și-l înfierezi după cum îl percepi tu, omul ăla nu mai are nicio șansă să fie altcineva în tine. Să fie cum e el de fapt dar tu nu-l vezi că ai ratat fanta aia și ai privirea încețoșată de o părere (prea) îngustă. Bottom line este că am fost scorțoasă și sarcastică și dură ca nimeni să nu se prindă - doamne ferește! - de conținutul plăpând al inimii mele.

Am știut de moarte toată viața și am luat doar notă de existența ei certă. Atât. Nu m-au trecut fiorii definitivului prin toate celulele emoțiilor, nu m-a lovit atât de disperant inevitabilul, nu m-a speriat atât de visceral golul, neantul, dispariția unui om. Dorul care rămâne în urma lui. Faptul că a avut o viață, vise, dorințe, care s-au risipit și dispărut odată cu el. Până acum.

Cu tot ce sunt în acest moment, aici, mică, speriată de greul vieții care mi se arată prin perdeaua demenței, neștiutoare în fața gândurilor astea hulpave care vor să ia, fiecare în parte, bucăți din liniștea mea interioară, intrinsecă unei ființe ce nu e numai umană, obosită de a îmbrăca atâtea haine de roluri pentru atâția oameni câți mi s-au perindat și mi se perindă prin viață, realizez că afară se scurg de sus fulgi mici-mici albi de omăt. Unde mă alerg atâta?!

Întreg procesul e mângâietor și revelator și cred că sunt în stare să stau și să curg în scris la nesfârșit, atât de bine îmi face și atât de mult îmi place. Din nou, mi se umplu ochii de recunoștință, din nou simt în viscere, că n-am niciun merit și niciun credit pentru asta, am impresia că accesez o zonă din imensa bibliotecă akashică care varsă cuvinte în mintea mea și le așează într-o asemenea ordine încât să facă click și-n inima mea. Și ce mi se pare cel mai fascinant este că în loc să mă golesc prin vărsarea de tumult prin cuvinte, eu mă umplu de înțelegere nouă prin simțire.